- transport autocar;
- cazare 2 nopti in Bucuresti, în camere duble / triple;
- însoțitor grup.
Nu sunt incluse in pret:
- cheltuielile personale,
- mesele de peste zi.
Inscrieri: 0755095193
- Mânăstirea Cernica (închinare la moaștele Sf. Ier. Calinic de la Cernica, Sf. Gheorghe de la Cernica și la Icoana făcătoare de minuni a Sf. Nicolae),
- Biserica Drăgănescu (pictată de Pr. Arsenie Boca).
Ziua 2.
- Catedrala Patriarhală (închinare la moaștele Sf. Dimitrie cel Nou, părticele de la Sf. Împărați Constantin și Elena, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie Teologul),
- Mânăstirea Stavropoleos (închinare la părticele de la Sf. Ap. Andrei, Sf. Ap. Petru, Sf. Pantelimon, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Mc. Iustin și Sf. Haralambie),
- Mânăstirea Radu Vodă (închinare la părticele din moaștele Sf. Nectarie din Eghina, Sf. Efrem cel Nou),
- Mânăstirea Antim (închinare la părticele de la Sf. 40 de Mucenici, Sf. Mc. Neofit și Acachie, Sf. Mc. Paraschevi),
– Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului;
Ziua 3.
- Mânăstirea Tiganesti
- Mânăstirea Ghighiu (Icoana Maicii Domnului Siriaca),
- Mânăstirea Recea
- Mânăstirea “Sfanta Treime” Pasărea
Hram: Sfânta Treime și Adormirea Maicii Domnului
În 1813 stareţul Mănăstirii Cernica, Arhimandritul Timotei, a fost rugat de trei călugăriţe să le facă şi lor un mic schit în pădurile din jur. Stareţul Timotei a pornit cu rugăciune alături de ele şi încă un părinte prin desişul codrului. Pe cale, tot timpul i-a însoţit o pasăre care zbura din copac în copac şi ciripea într-un fel aparte. Când au ajuns la locul unde se află actuala Mănăstire, pasărea s-a aşezat pe un stejar bătrân şi ciripea din ce în ce mai tare şi mai duios, de teamă ca nu cumva să nu fie sesizată. La tulpina stejarului era şi un muşuroi mare de furnici. Atunci stareţul Timotei, îndemnat de Duhul Sfânt a înfipt toiagul său în pământ şi a zis: Aici să fie altarul bisericii, apoi a binecuvântat locul acesta şi întorcându-se către maici: Să vă înmulţiţi ca furnicile acestea, iar de la pasărea aceea primul schit care s-a fiinţat aici s-a numit “Pasărea”, denumire care se păstrează şi astăzi.
În 1816 arhimandritul Timotei se mută la Domnul, dar cele spuse de el s-au adeverit deoarece la numai 15 ani mănăstirea avea 159 de închinoviate, iar în prezent sunt peste 165.
De dragul părintelui oamenii s-au pus să scoată copacii, tăind de îndată pădurea şi dând la iveală o poiană care cu vremea s-a extins, ajungând astăzi să se integreze în suprafeţele mari redate agriculturii. Prima biserică a fost din lemn, ridicată după câte se pare cu lemnul adus de la o biserică demolată din Bucureşti cu hramul Sfântului Nicolae. Locul unde se afla altarul acelei bisericuţe ne este indicat în prezent de o cruce protejată cu un acoperiş şi gard, închipuind o troiţă, dat fiind că o candelă arde în permanenţă. Icoana Sfântului Ierarh Nicolae – hramul acelei bisericuţe de lemn se regăseşte pictată pe frontonul bisericii actuale, în partea stângă a acesteia.
Anul zidirii ca şi ctitorii nu se cunosc. După unele însemnări aflate în arhiva mănăstirii, data probabilă a zidirii noii biserici poate fi socotită între anii 1820-1830, dat fiind faptul că în anul 1819 Maica Epraxia a dăruit 100 de icuşari pentru facerea bisericii – de aici deducându-se că în acest an s-a început strângerea milosteniilor. În 1820 gestul ei este urmat de polcovnicul Trandafir care construieşte arhondaricul, la care Smaranda Inimăroaca avea să vină cu ajutor în 1829.
În timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu din 1821 călugăriţele de la Pasărea au fost jefuite şi persecutate de cei 800 de turci cantonaţi la Mănăstirea Pantelimon şi prin grija stareţului de la Cernica au fost ridicate din schit cu totul şi duse la Mănăstirea Snagov, până s-a instaurat din nou pacea (date relatate de Calinic episcop de Râmnic şi cercetate de N. Iorga chiar în biblioteca Mănăstirii Cernica).
Tot în 1864 Mănăstirea Pasărea este vizitată de însuşi Domnitorul Cuza, care dăruieşte o candelă de argint şi îngăduie să se deschidă în incinta mănăstirii o şcoală primară pentru copiii din satele învecinate şi surorile din mănăstire şi să se înfiinţeze un spital cu 12 paturi, întreţinut de Eforia Spitalelor Civile.
Dar după 11 ani – în 1875 – mănăstirea este din nou încercată, fiind jefuită de tâlhari înarmaţi cu puşti şi pistoale.
Era la vremea utreniei, în noaptea de 13-14 noiembrie. Au bătut pe preoţi în Altar şi pe o călugăriţă. Stareţa Domnica, care de 12 ani conducea mănăstirea, cu toate că era în vârstă s-a rugat de ei în genunchi să nu se atingă de obiectele sfinţite.
În 1921, prin grija Patriarhului Miron Cristea şi ataşamentul maicilor s-a înfiinţat la Pasărea o Şcoală a Societăţii orfanilor de război, care funcţiona chiar în incinta Mănăstirii, în fosta trapeză. La început au fost aduse 32 de orfane.
In timpul celui de-al doilea război mondial Mănăstirea Pasărea a servit ca loc de adăpost pentru multe figuri marcante ale culturii noastre, cum ar fi: Mihail Sadoveanu, Ion Marin Sadoveanu, Victor Eftimiu şi alţii. Tot aici şi-a găsit liniştea în acele zile de grea încercare şi Patriarhul Nicodim.
În 1973 a luat fiinţă în mănăstire un atelier cu următoarele secţii : secţia prese unde se ştanţează cruciuliţe şi medalioane, secţia email, secţia croitorie pentru veşminte preoţeşti şi o secţie de pictură. Între anii 1980-1982 se restaurează pictura, iar în 1981 împreună cu părintele Nifon Bărbierul ridică podul metalic de peste lac. În 1991 a fost înfiinţată bolniţa prin strădania maicii Mina Marta, iar în 1995 un seminar monahal. Începând cu anul 1995, prin strădania Maicii Pelaghia Sandrowki s-au fost reparaţii la ambele Biserici. În 1996 s-a sfinţit o sfântă troiţă peste lac cu hramul Sfintei Treimi.
În 1813 stareţul Mănăstirii Cernica, Arhimandritul Timotei, a fost rugat de trei călugăriţe să le facă şi lor un mic schit în pădurile din jur. Stareţul Timotei a pornit cu rugăciune alături de ele şi încă un părinte prin desişul codrului. Pe cale, tot timpul i-a însoţit o pasăre care zbura din copac în copac şi ciripea într-un fel aparte. Când au ajuns la locul unde se află actuala Mănăstire, pasărea s-a aşezat pe un stejar bătrân şi ciripea din ce în ce mai tare şi mai duios, de teamă ca nu cumva să nu fie sesizată. La tulpina stejarului era şi un muşuroi mare de furnici. Atunci stareţul Timotei, îndemnat de Duhul Sfânt a înfipt toiagul său în pământ şi a zis: Aici să fie altarul bisericii, apoi a binecuvântat locul acesta şi întorcându-se către maici: Să vă înmulţiţi ca furnicile acestea, iar de la pasărea aceea primul schit care s-a fiinţat aici s-a numit “Pasărea”, denumire care se păstrează şi astăzi.
În 1816 arhimandritul Timotei se mută la Domnul, dar cele spuse de el s-au adeverit deoarece la numai 15 ani mănăstirea avea 159 de închinoviate, iar în prezent sunt peste 165.
De dragul părintelui oamenii s-au pus să scoată copacii, tăind de îndată pădurea şi dând la iveală o poiană care cu vremea s-a extins, ajungând astăzi să se integreze în suprafeţele mari redate agriculturii. Prima biserică a fost din lemn, ridicată după câte se pare cu lemnul adus de la o biserică demolată din Bucureşti cu hramul Sfântului Nicolae. Locul unde se afla altarul acelei bisericuţe ne este indicat în prezent de o cruce protejată cu un acoperiş şi gard, închipuind o troiţă, dat fiind că o candelă arde în permanenţă. Icoana Sfântului Ierarh Nicolae – hramul acelei bisericuţe de lemn se regăseşte pictată pe frontonul bisericii actuale, în partea stângă a acesteia.
Anul zidirii ca şi ctitorii nu se cunosc. După unele însemnări aflate în arhiva mănăstirii, data probabilă a zidirii noii biserici poate fi socotită între anii 1820-1830, dat fiind faptul că în anul 1819 Maica Epraxia a dăruit 100 de icuşari pentru facerea bisericii – de aici deducându-se că în acest an s-a început strângerea milosteniilor. În 1820 gestul ei este urmat de polcovnicul Trandafir care construieşte arhondaricul, la care Smaranda Inimăroaca avea să vină cu ajutor în 1829.
În timpul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu din 1821 călugăriţele de la Pasărea au fost jefuite şi persecutate de cei 800 de turci cantonaţi la Mănăstirea Pantelimon şi prin grija stareţului de la Cernica au fost ridicate din schit cu totul şi duse la Mănăstirea Snagov, până s-a instaurat din nou pacea (date relatate de Calinic episcop de Râmnic şi cercetate de N. Iorga chiar în biblioteca Mănăstirii Cernica).
Tot în 1864 Mănăstirea Pasărea este vizitată de însuşi Domnitorul Cuza, care dăruieşte o candelă de argint şi îngăduie să se deschidă în incinta mănăstirii o şcoală primară pentru copiii din satele învecinate şi surorile din mănăstire şi să se înfiinţeze un spital cu 12 paturi, întreţinut de Eforia Spitalelor Civile.
Dar după 11 ani – în 1875 – mănăstirea este din nou încercată, fiind jefuită de tâlhari înarmaţi cu puşti şi pistoale.
Era la vremea utreniei, în noaptea de 13-14 noiembrie. Au bătut pe preoţi în Altar şi pe o călugăriţă. Stareţa Domnica, care de 12 ani conducea mănăstirea, cu toate că era în vârstă s-a rugat de ei în genunchi să nu se atingă de obiectele sfinţite.
În 1921, prin grija Patriarhului Miron Cristea şi ataşamentul maicilor s-a înfiinţat la Pasărea o Şcoală a Societăţii orfanilor de război, care funcţiona chiar în incinta Mănăstirii, în fosta trapeză. La început au fost aduse 32 de orfane.
In timpul celui de-al doilea război mondial Mănăstirea Pasărea a servit ca loc de adăpost pentru multe figuri marcante ale culturii noastre, cum ar fi: Mihail Sadoveanu, Ion Marin Sadoveanu, Victor Eftimiu şi alţii. Tot aici şi-a găsit liniştea în acele zile de grea încercare şi Patriarhul Nicodim.
În 1973 a luat fiinţă în mănăstire un atelier cu următoarele secţii : secţia prese unde se ştanţează cruciuliţe şi medalioane, secţia email, secţia croitorie pentru veşminte preoţeşti şi o secţie de pictură. Între anii 1980-1982 se restaurează pictura, iar în 1981 împreună cu părintele Nifon Bărbierul ridică podul metalic de peste lac. În 1991 a fost înfiinţată bolniţa prin strădania maicii Mina Marta, iar în 1995 un seminar monahal. Începând cu anul 1995, prin strădania Maicii Pelaghia Sandrowki s-au fost reparaţii la ambele Biserici. În 1996 s-a sfinţit o sfântă troiţă peste lac cu hramul Sfintei Treimi.
- Mânăstirea “Sf. M. Mc. Gheorghe” Cernica
Hram: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Sfântul Ierarh Nicolae şi Sfântul Ierarh Calinic
Încântat de frumuseţea sălbatică a acestor locuri şi de valoarea lor strategică, marele vornic Cernica Ştirbei a înfiinţat în 1603 un schit de monahi care mai târziu îi va purta numele.
A ridicat în unul din ostroavele lacului Cernica o biserică purtând hramul Sfântului Ierarh Nicolae şi zidirile necesare unei obşti de monahi.
În decursul istoriei sale Mănăstirea Cernica cunoaşte câteva momente mai importante, cu adânci ecouri în viaţa şi spiritualitatea locului. În primul rând, sosirea în anul 1781, la 1 septembrie, a stareţului Gheorghe, care revigorează viaţa monahală de aici dându- i noi dimensiuni duhovniceşti şi în acelaşi timp reface aproape din temelie întregul aşezământ. Personalitate covârşitoare, cuviosul Gheorghe a influenţat pentru mult timp viaţa duhovnicească a mănăstirii axându-o pe muncă şi rugăciune neîncetată. În acest sens a lăsat şi o Diată care va fi un îndreptar preţios pentru bunul mers al multor obşti monahale în direcţia dată de Hristos prin Evanghelia Sa. Pentru viaţa sa plină de dăruire, smerenie şi sfinţenie, stareţul Gheorghe este canonizat la 3 decembrie 2005. Moaştele sale se află în Biserica Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din ostrovul cu acelaşi nume.
Al doilea eveniment din viaţa lavrei cernicane, dar şi a Bisericii Ortodoxe Române, în general, este venirea ca frate în această mănăstire, în anul 1807, a Sfântului Ierarh Calinic, marele povăţuitor de suflete de mai târziu. Persoana sa smerită şi ascultătoare, adânc rugătoare şi iubitoare de sfinţenie s-a impus încă de la început. Ales stareţ în anul 1820, devine un neîntrecut organizator şi un mare rugător şi păstor de suflete. Zideşte Biserica Sfântul Mare Mucenic Gheorghe cu cetatea din jur în ostrovul Sfântul Gheorghe, trapeza şi biblioteca. Cu multă răbdare şi înţelepciune impune ordine şi înaltă vieţuire duhovnicească. În timpul Revoluţiei de la 1821 primeşte la mănăstire şi oferă adăpost şi hrană multor locuitori din Bucureşti. A zidit însemnate locaşuri bisericeşti, şcoli şi multe aşezăminte. Pentru vrednicia sa, dar mai ales pentru viaţa sa sfântă a fost ales în 1850 episcop al Râmnicului şi Noului Severin spre „a îndrepta Biserica şi clerul care erau în scăzământ”. Adoarme în Domnul la 11 aprilie 1866, iar la 23 octombrie 1955 este canonizat. Moaştele lui se află în Biserica Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, ctitoria sa. În cadrul complexului mănăstiresc vizitatorii şi pelerinii pot admira în primul rând cele două biserici, Sf. Gheorghe şi Sf. Nicolae, ambele monumentale, cu plan trilobat, cu abside laterale şi turle impunătoare. Boltirile naosului şi ale pronaosului sunt susţinute de coloane de zid puternice. Biserica Sf. Lazăr din cimitir este de dimensiuni mai reduse dar se remarcă printr-o bogată decoraţie exterioară. Pe lângă acestea, incinta adăposteşte Casa Sfântului Ierarh Calinic şi Casa Sfântului Cuvios Stareţ Gheorghe, aflate în ostrovul Sfântul Gheorghe, care cuprind numeroase obiecte ce amintesc de viaţa şi activitatea acestor părinţi ce s-au distins prin înalta lor trăire duhovnicească, oferind tuturor o pildă de aleasă vieţuire.
olecţia muzeală a mănăstiri adună numeroase obiecte liturgice, icoane, chivote, veşminte, cărţi vechi, hrisoave şi manuscrise lucrate de monahi iscusiţi. Toate acestea dau o imagine a bogatei activităţi culturale desfăşurate aici. Sunt de remarcat icoane de la sfârşitul secolului XVII: icoana Maicii Domnului cu Pruncul, icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ierarh Nicolae. Apoi icoanele unor zugravi din Şcoala de la Cernica: Nicolae Polcovnicu, Adam Zugravu, Fotache, Grigore Frujineschi. Erminia, coloritul, nuanţarea, expresivitatea şi execuţia artistică scot în evidenţă opera unor zugravi locali de înaltă ţinută. Numeroase veşminte ţesute cu fir de aur şi argint, potire, evanghelii şi cruci sunt donaţia Sfântului Ierarh Calinic. Sunt apoi o serie de tablouri, opere ale unor cunoscuţi pictori ca Theodor Pallady şi Ion Ţuculescu, care adaugă şi nota de modernitate vechilor valori adăpostite aici.
Moaște: - Sf. Ier. Calinic de la Cernica, Sf. Gheorghe de la Cernica
- Icoana făcătoare de minuni a Sf. Nicolae
- Biserica Draganescu
In anul 1968 parintele Arsenie Boca a inceput pictarea bisericii parohiale
din localitatea Draganescu, lucrand la aceasta pentru mai bine de 15 ani. Pe langa scenele tipice oricarui program iconografic, parintele a adaugat pe peretii interiori ai acestuia o multime de scene inedite, vizand viata si pacatele zilnice ale oamenilor. Un parinte spunea, odata: "Mica biserica de la Draganescu are zugravite, pe zidurile ei, predicile fierbinti pe care miile de oameni le ascultau la Manastirea de la Sambata de Sus. Este o pictura noua, ca si predica de atunci."
Merita amintita aici una dintre multele reprezentari originale din aceasta bisrica. In partea de rasarit a Sfantului Altar, parintele a asezat , iconar si el, o scena care nu este tipica acestui loc, in nici un registru iconografic. Prin urmare, o parte dintre ucenicii acestuia au vazut in acest detaliu o profetie a mortii sale. Aceasta se spune deoarece, atat Sfantul Stefan, cat si Parintele Arsenie Boca, au murit in aceeasi zi, 28 noiembrie.
- Catedrala Patriarhala ”Sfintii Constantin si Elena” Bucuresti
Hram: Sfinții Împărați Constantin și Elena și Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou
Catedrala Patriarhală, Paraclisul Patriarhal şi Palatul Patriarhiei reprezintă un ansamblu de mare însemnătate al Bucureştilor, care-şi are începuturile în vremurile de pe la mijlocul secolului al XVII-lea.
Catedrala Patriarhală, cu hramul ”Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, a fost ctitorită în anul 1656 de către voievodul Ţării Româneşti, Constantin Şerban Basarab (1654-1658) şi sfinţită în anul 1658 de către Patriarhul Macarie al Antiohiei şi al Întregului Orient, împreună cu Mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti şi cu episcopii de Râmnic şi de Buzău. Sfântul locaş a fost pictat pentru prima dată în 1665, în timpul domniei voievodului Radu Leon (1664-1669). Acelaşi domnitor a hotărât, prin hrisovul domnesc din 8 iunie 1668, ca mănăstirea să devină reşedinţă mitropolitană.
Aceasta a fost construită după modelul bisericii Mănăstirii Curtea de Argeş, fiind compusă din altar şi naos - care înscriu în plan o formă de cruce - dintr-un pronaos supralărgit, sprijinit pe coloane din piatră, de secţiune octogonală, prevăzute, în partea superioară, cu capiteluri compozite sculptate şi poleite. În elevaţie prezintă aceleaşi patru turle prismatice ca şi ctitoria lui Neagoe Basarab de la Argeş.
La exterior, faţadele Catedralei sunt împărţite în două registre printr-un brâu de piatră dispus cvasimedian. În pridvor, deasupra uşii de la intrare, se află icoana de hram cu Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, pictată în 1665. Pictura murală actuală, în manieră neobizantină, a fost realizată de Dimitrie Belizarie, între anii 1932-1935, înlocuind-o pe cea de factură neoclasică a lui Nicolae Polcovnicul, din perioada 1834-1839. Icoanele împărăteşti ale catapetesmei au fost lucrate în email de Otilia Oteteleşanu între anii 1961-1964, în atelierele Patriarhiei Române.
Moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, aşezate într-o frumoasă raclă de argint, au fost aduse în Catedrală din satul Basarabi, de pe malul drept al Dunării, la 13 iulie 1774, de către mitropolitul Grigorie II (1760-1787). Sfântul Dimitrie cel Nou este ocrotitorul spiritual al oraşului Bucureşti, iar ziua sa de prăznuire – 27 octombrie – este, în fiecare an, prilej de pelerinaj al credincioşilor din întreaga ţară.
În ziua de 21 mai 2002, Patriarhul Teoctist a primit în dar, pentru Catedrala Patriarhală, din partea Preasfințitului Nichiforos, starețul Mănăstirii Kykkos din Cipru, părticele din moaștele Sf.Împărați Constantin și Elena ce au fost așezate într-o raclă de argint.
Din anul 2012, în Catedrala Patriarhală, se mai află spre închinare și o raclă ce adăpostește o părticică din moaștele Sf. Ier. Nectarie de la Eghina, oferită în dar de Mănăstirea Radu Vodă din București.
Atât racla cu moaștele Sf. Împărați Constantin și Elena, cât și cea cu moaștele Sf. Ier. Nectarie de la Eghina au fost așezate, din anul 2016, într-un frumos baldachin din lemn aurit, așezat în partea stângă a naosului, lângă racla Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou.
În dreapta pronaosului se află mormintele patriarhilor Bisericii Ortodoxe Române: Miron Cristea (+ 1939), Nicodim Munteanu (+ 1948), Iustin Moisescu (+ 1986) şi Teoctist Arăpaşu (+ 2007)
La răsărit de altarul catedralei se află clopotniţa ridicată de voievodul Constantin Brâncoveanu în 1698, restaurată între anii 1956-1958, precum şi coloana cu inscripţii, de formă circulară, realizată în memoria Mitropoliţilor Teodosie (+ 1708) şi Ştefan al II-lea (+ 1738), ale căror morminte s-au aflat, iniţial, în acest loc.
La nord de Catedrală au fost instalate în 1959, sub forma unui ansamblul numit Troiţa, trei cruci de piatră, dintre care cea mare, provenită de la Sălătruc-Argeş, datează din vremea domnitorului Petru Cercel (1583-1585), iar celelalte datează din 1617 şi, respectiv, 1644.
În anul 2013, s-a construit în proximitatea Catedralei Patriarhale un altar de vară din lemn, în care se slujește de obicei la cele două hramuri, respectiv la sărbătoarea Sf. Împărați Constantin și Elena (21 mai) și la cea a Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor.
Tot în proximitatea Catedralei Patriarhale, paralel cu altarul de vară, s-a construit în anul 2015 un baldachin din lemn în care, la cele două hramuri ale Catedralei Patriarhale, după procesiune, sunt așezate spre închinare credincioșilor sfintele moaște ale Sf. Împărați Constantin și Elena, Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou, dar și moaște ale altor sfinți care sunt aduse spre închinare credincioșilor îndeosebi la hramul Sf. Dimitrie cel Nou.
Moaște: Sf. Dimitrie cel Nou, părticele de la Sf. Împărați Constantin și Elena, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie Teologul
- Catedrala Mantuirii Neamului
Ideea construirii unei Catedrale monumentale în Bucureşti a apărut imediat după dobândirea Independenţei de stat în urma războiului din 1877-1878, atunci când s-a constat că „nici una din cele peste o sută de biserici existente atunci în Capitală nu erau atât de încăpătoare încât să primească pe toţi cei care ar fi dorit să participe la Te Deum-urile oficiale cu prilejul sărbătorilor naţionale sau la alte momente solemne”.
În anul 1884, bugetul statului prevedea pentru construirea Catedralei din Bucureşti, suma de lei 5.000.000 lei (aur). Această sumă însemna 5% din bugetul ţării de atunci, care se ridica la 123.647.500 lei (aur). Să reţinem 5%!
Anii au trecut şi de abia în 1891 guvernul condus de generalul Ioan Em. Florescu hotărăşte organizarea unui concurs internaţional pentru proiectarea Catedralei din Bucureşti. Decizia naşte un protest energic din partea arhitecţilor români, care doreau numai un concurs național. Explicaţia acestui protest o găsim în articolul arh. Ioan N. Socolescu, intitulat „Concurs Naţional”, publicat în nr. 6/1891 al Analelor de Arhitectură.
Acest punct de vedere a fost exprimat de altfel şi de Mitropolitul Moldovei, Pimen, într-una din întrunirile comisiei de organizare a concursului. El spunea: „Catedrala din Bucureşti este catedrala ţării, este monumentul naţional cel mai important, căci prin el simbolizează în gradul cel mai înalt credinţa nestrămutată a poporului român în religia creştin-ortodoxă. El trebuie să fie conceput cu multă inimă şi dragoste pentru credinţă şi ţară. De aceea cred că nu străinii pot fi chemaţi a ne simboliza credinţa noastră şi dragostea noastră de mărire naţională, când avem destui fii ai ţării de specialitate şi care au dat probe de capacitatea lor artistică. Adresaţi-vă lor şi fiţi siguri că, tineri şi capabili cum sunt şi plini de fala neamului de român, vor produce opere de artă cu care să ne mândrim.”
La 4 februarie 1925 a luat fiinţă Patriarhia Română, iar la 1 noiembrie 1925 a avut loc întronizarea în scaunul patriarhal a lui Miron Cristea. După câteva zile, Patriarhul discută proiectul cu primul ministru Ionel I.C. Brătianu, care la cererea sa, „a deschis un credit de 3.000.000 lei pentru facerea planurilor”. Apoi, la 3/4 februarie 1926, la prima ședință a Consiliului Național Bisericesc, s-a hotărât numirea unei „comisii de specialitate, pentru a pregăti caietul de sarcini, cu toate condițiile ce trebuie să îndeplinească planurile, iar, în înțelegere cu Primăria Capitalei, să se aleagă locul potrivit unde să se așeze clădirea”.
Ulterior, în ziua de vineri 5 februarie 1999, la ora 12.00, în prezenţa membrilor Sfântului Sinod şi Adunării Naţionale Bisericeşti, a preşedintelui României, Emil Constantinescu, a primului ministru Radu Vasile şi a altor reprezentanţi ai instituţiilor de stat, ai vieţii culturale şi publice româneşti, a numeroşi preoţi şi credincioşi, în parcul din Piaţa Unirii, Patriarhul Teoctist a sfinţit locul şi a aşezat o sfântă cruce ca piatră de temelie a viitoarei catedrale a Mântuirii Neamului.
La sfârşitul anului 2001 a fost stabilit un nou amplasament pe axul Bulevardului Unirii la intersecţia străzilor Mircea Vodă şi Nerva Traian. Terenul în suprafaţă de 41.170 mp a fost transmis în administrarea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, prin hotărârea de guvern 1219/27 noiembrie 2001.
La 29 noiembrie 2007 a avut loc slujba de punere a pietrei de temelie şi a sfinţirii locului destinat construirii Catedralei patriarhale pe terenul atribuit în calea 13 Septembrie, sector 5, Bucureşti, între Ministerul Apărării Naţionale şi Parlamentul României, în suprafaţă de cca. 110.000 mp (11 ha). La acest eveniment au participat membrii Sfântului Sinod în frunte cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, primul-ministru, preşedintele Senatului, foşti preşedinţi ai statului, miniştrii, parlamentari, personalităţi ale instituţiilor centrale şi locale, primarul general, dar şi un număr mare de preoţi şi credincioşi.
Se încheia, astfel, peregrinarea catedralei prin diversele locuri şi se pecetluia acest amplasament.
1. Necesitatea construirii unei Catedrale Naționale în Bucureşti s-a resimțit după Războiul de Independență și proclamarea României ca Regat. Regele Carol I a înaintat o lege privind acest proiect în 1884.
2. Locul inițial al Catedralei a fost stabilit de Patriarhul Miron în 1929: la baza Dealului Mitropoliei, în actuala Piaţă a Unirii.
3. Locul final, ales în 2005, reprezintă o reparație morală. Pe Dealul Arsenalului au existat cinci biserici demolate sau translate de comuniști spre a construi Casa Poporului: „Alba Postăvari”, „Spira Veche”, „Izvorul Tămăduirii”, „Schitul Maicilor” şi „Mihai Vodă”.
4. Hramuri: Înălțarea Domnului – Ziua Eroilor și Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României.
5. Catedrala Mântuirii Neamului (CMN) este proiect național asumat de stat prin legea 376/2007.
6. Altarul CMN: în piciorul Sfintei Mese sunt așezate lista cu peste 350.000 de nume ale eroilor români cunoscuți și fragmente din moaștele Sfinților Martiri Brâncoveni și ale Mucenicilor de la Niculițel. Pe absida altarului este cea mai mare reprezentare a Maicii Domnului (Platytera) din România: 16 metri de la bază până la vârful aureolei.
7. Prima liturghie a fost oficiată pe șantierul catedralei cu prilejul ITO, în 04 septembrie 2016. Sfințirea catedralei a fost oficiată în 25 noiembrie 2018, la 100 de ani de la Marea Unire. A urmat un adevărat pelerinaj pe Dealul Arseanalului: în perioada 25 noiembrie – 02 decembrie 2018 s-au închinat în altar aproximativ 150.000 de persoane. Papa Francisc a vizitat Catedrala Națională în 31 mai 2019.
8. Peste 110 milioane euro au fost investiți în construcția „la roșu”. În prezent, la doi ani de la sfințirea altarului, se fac lucrări de pictură în interior, tencuiri și placări cu piatră la exterior. Se lucrează la subsoluri și la spațiile exterioare ale catedralei.
9. Catapeteasma, realizată în întregime în tehnica mozaic, este unică în toată lumea ortodoxă prin dimensiunile ei impresionante: 23m lățime si 18m înălțime. Pentru cei 400 mp ai catapetesmei s-au folosit 8 tone de mozaic.
10. Cifre: Catedrala, înaltă de 120 de metri, va fi dotată cu 8 lifturi. Clopotele catedralei au o greutate totală de 33 de tone și se află la o înălțime de 60 de metri. Catedrala Națională are 28 de uși de bronz cu reprezentări iconografice. Acestea vor fi coordonate de un sistem computerizat care va comanda deschiderea automată a ușilor în caz de alarmă. De asemenea, Catedrala are un total de 392 de ferestre.
- Paraclisul Catedralei Mantuirii Neamului
În contextul eforturilor pe care Patriarhia Română le desfăşoară în vederea edificării Catedralei Mântuirii Neamului se înscrie şi activitatea misionară, pastorală şi liturgică desfăşurată la Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului cu hramurile: Învierea Domnului, Maica Domnului Prodromiţa şi Sfântul Ioan Gură de Aur.
Paraclisul a fost construit în anul 2011, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe amplasamentul Catedralei Mântuirii Neamului, exclusiv din sponsorizări, prin grija Părintelui Arhimandrit Ciprian Grădinaru.
În acest Paraclis se înălţă zilnic rugăciuni către Preamilostivul Dumnezeu, pentru ajutor în buna desfăşurare a lucrărilor de construire a Catedralei Mântuirii Neamului, pentru ziditorii şi lucrătorii care muncesc pe şantier, dar şi pentru ctitorii şi donatorii care contribuie la înălţarea acesteia.
Între odoarele nepreţuite din tezaurul Paraclisului Catedralei Mântuirii Neamului la loc de cinste se află Icoana Maicii Domnului – Prodromiţa şi racla cu moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului.
Istoria moaştelor Sfântului Ioan Gură de Aur de la Patriarhia Română începe în luna octombrie 1997, când a avut loc vizita Cardinalului de Florenţa, Eminenţa Sa Silvano Piovanelli, în România, la Bucureşti (vizită premergătoare venirii SS Papa Ioan Paul al II-lea în România).
Cu această ocazie Cardinalul Piovanelli a dăruit Bisericii Ortodoxe Române, vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, un fragment din moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur pentru viitoarea Catedrală a Mântuirii Neamului.
În anul 2011, la sfinţirea paraclisului Catedralei Mântuirii Neamului, care a primit ca ocrotitor şi pe Sfântul Ioan Gură de Aur, racla cu moaştele Sfântului Ioan a fost aşezată spre venerare aici, de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pentru întărirea credinţei şi sporirea faptelor bune, spre ajutor şi binecuvântare pentru toţi binefăcătorii, rugătorii şi ziditorii Catedralei Mântuirii Neamului.
În anul 2015, proclamat în Patriarhia Română An comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur, racla de la Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului, care adăposteşte o părticică din moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur, a fost reparată, recondiţionată, argintată şi aurită la Atelierele Patriarhiei Române. Slujba de resfinţire a raclei cu moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur a avut loc în data de 27 februarie 2015 şi a fost săvârşită de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.
- Mânăstirea “Duminica Tuturor Sfintilor” Antim
Ctitorită de Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, mitropolitul Ungro-Vlahiei (1708-1716), mănăstirea a fost ridicată între anii 1713-1715 pe locul unde era o veche biserică de lemn cu hramul Sfântul Nicolae, în care se păstra Sfântul Mir, nu departe de dealul Mitropoliei, la aproape două sute de metri spre apus.
Întregul complex – biserică, chilii, paraclis, clopotniţă, case egumeneşti – a fost executat, atât arhitectonic cât şi pictural, potrivit planurilor întocmite de marele ierarh. Realizarea artistică a mănăstirii reprezintă o mărturie elocventă a vieţii culturale bucureştene de la începutul secolului al XVIII-lea.
Mitropolitul Antim Ivireanul a fost unul dintre cei mai de seamă ierarhi ai Ţării Româneşti, deopotrivă păstor şi învăţător. Deşi nu era român de neam a fost iubit şi preţuit de poporul nostru, care a văzut în el un adevărat „om al lui Dumnezeu”. Aşa se şi explică decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din iunie 1992 prin care Antim Ivireanul a fost trecut în rândul sfinţilor, ca Ierarh-Martir, fiind prăznuit la 27 septembrie.
Originar din Iviria, Georgia de astăzi, născut în jurul anului 1650, tânărul este luat rob de turci şi adus la Constantinopol (1680). Aici este răscumpărat de Patriarhia ecumenică unde şi învaţă sculptura în lemn, pictura şi broderia, precum şi limbile greacă, turcă şi arabă. În jurul anilor 1690, binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanu îl aduce în Ţara Românească, unde devine ucenic tipograf al fostului episcop Mitrofan al Huşilor. Pentru viaţa sa înalt duhovnicească şi activitatea tipografică şi culturală a fost ales episcop al Râmnicului la 16 martie 1705, iar la 22 februarie 1708, episcopul Antim este înscăunat mitropolit al Ungro-Vlahiei, de faţă fiind şi patriarhii Alexandriei şi Ierusalimului. A desfăşurat o bogată activitate tipografică, în total a tipărit 63 de cărţi, 39 cu mâna sa. Din acestea 21 sunt în limba română, iar 4 scrise de el însuşi. Multe cărţi sunt ilustrate cu miniaturi gravate chiar de mâna lui, de o măiestrie şi frumuseţe deosebite. Între cărţile de folos sufletesc se numără Didahiile (predicile sale) precum şi Învăţăturile creştineşti, tipărită la 1700.
La 5 februarie 1713, de ziua prăznuirii Sfintei Agata, Mitropolitul Antim Ivireanul hotărăşte să ridice o mănăstire pe locul unde era o veche biserică de lemn cu hramul Sfântul Nicolae, în care se păstra Sfântul Mir. Sfântul Antim pune toată averea sa pentru ridicarea din temelie a acestui sfânt lăcaş „întru slava şi mulţumită Însuşi celui întru Troiţă Dumnezeu şi întru cinstea şi lauda Tuturor Sfinţilor dimpreună, încât să fie şi să se numească mănăstire a Tuturor Sfinţilor, cărora am şi închinat-o şi pe numele lor am zidit-o, ca să se prăznuiască întru ea cu mărire şi să se cinstească necontenit cu laude şi cu cântări, ca nişte prieteni ai lui Dumnezeu şi ajutători şi sprijinitori tuturor pravoslavnicilor creştini” (Aşezământul Mănăstirii Antim, anul 1713, Arhivele Statului, document pergament 13).
Sfinţirea bisericii are loc in anul 1715.
Rânduieşte ca în fiecare an să fie daţi la şcoală un număr de copii pe cheltuiala mănăstirii, acoperindu-le casa, masa, hainele şi cărţile. Porunceşte preoţilor să înmormânteze gratuit pe săracii fără adăpost şi să li se facă pomenirile după lege. Tot din veniturile mănăstirii se îmbracă săracii, copii şi bătrânii, iar străinilor li se asigură găzduire timp de trei zile.
Trebuie menţionat faptul că în chiliile mănăstirii au funcţionat Seminarul Mitropoliei Ungro-Vlahiei (1836-1840) şi Arhivele Statului (1840-1864). După inundaţia provocată de revărsarea Damboviţei în februarie 1865, reparaţiile pardoselilor şi ale fundaţiilor clădirilor sunt terminate în luna iunie 1867 sub supravegherea stareţului Dionisie. Între anii 1907-1912 are loc construcţia palatului Sfântului Sinod, plasat în prelungirea laturii de miazănoapte a chiliilor, care adăposteşte şi o bogată bibliotecă (în prezent peste 60000 volume); au loc acum şi unele reparaţii ale chiliilor mănăstirii.
În 1937, Nicolae Iorga, preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice, susţine o prelegere despre ajutorarea cu fonduri pentru „salvarea de la ruină a mănăstirii”. Ca urmare a demersului său, între anii 1937-1947, sunt executate ample lucrări de reparaţie, construindu-se actualele turle din cărămidă aparentă, înlocuindu-le pe cele de lemn din 1863. Tot în 1937 Patriarhul Miron Cristea restabileşte viaţa monahală în ctitoria Sfântului Antim, numindu-l egumen pe PS Irineu Mihălcescu.
Astfel a luat naştere aici, la finele anului 1945, mişcarea Rugul Aprins axată pe spiritualitatea isihastă a rugăciunii lui Iisus. Intelectuali, preoţi, călugări, studenţi, simpli credincioşi, participau la conferinţele şi dialogurile desfăşurate în sala bibliotecii din casa egumenească, devenită neîncăpătoare. Temele abordau problema rugăciunii inimii, a raportului teologie-ştiinţă, a întâlnirii continue cu Hristos-Dumnezeu Cel adevărat, în cercetarea ştiinţifică a lumii, în arta sinceră, sau în comuniunea cu semenii. Este evident că lucrarea duhovnicească din cadrul Rugului Aprins n-a fost pe placul autorităţilor comuniste care au oprit-o brusc în anul 1948, condamnând la ani grei de închisoare pe însufleţitorii ei.
Ca urmare a lucrărilor de sistematizare a centrului istoric al Capitalei din anul 1984, Palatul sinodal a fost translatat 25 metri spre sud-vest şi rotit cu 13 grade, fiind cea mai grea clădire mutată pe role şi salvată de la demolare. Are loc cu acest prilej şi o renovare a bisericii mari afectată de cutremurul din 1977, în special a picturii.
- Mânăstirea ”Sfintii Arh. Mihail si Gavriil” Stavropoles
Hram: Sf. Arhangheli, Sf. Iustin Martirul şi Filosoful
În centrul Capitalei, într-o zonă cunoscută în vechime pentru intensa ei viaţă economică, răzbate prin timp, ca o mărturie de arhitectură postbrâncovenească, lăcaşul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril, astăzi Mănăstirea Stavropoleos cu hramul Sfinţilor Arhangheli şi a Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful. Când venea din Epir, la 1721, pentru a ridica Biserica Stavropoleos, arhimandritul grec Ioanichie a găsit, în apropierea locului pe care avea să-l capete pentru zidiri, un spaţiu de o mare prosperitate economică, activ, plin de hanuri, prăvălii şi biserici.
Aceasta l-a determinat să ridice mai întâi, în spiritul veacului, un han şi apoi să întemeieze mănăstirea. În incinta hanului, ridicat la 1722 a înălţat – la scurtă vreme – biserica cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril.
Lucrările de zidire ale bisericii se încheiau – în această primă etapă – la 30 octombrie 1724, după cum arată şi pisania, „în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat şi sub păstorirea mitropolitului Daniil, cu toată cheltuiala arhimandritului Ioanichie din Ostaniţa”. Pentru a mări biserica, Ioanichie, va adăuga absidele laterale şi va înălţa bolta Pantocratorului, iar apoi va construi pe latura de vest un pridvor, lucrări desfăşurate între anii 1730-1731. Data de 8 noiembrie 1733, înscrisă pe pomelnicul de la proscomidie, este momentul în care s-au încheiat lucrările ce au dat lăcaşului structura arhitectonică actuală şi decoraţia pe care o păstrează în bună măsură şi astăzi.
Monumentul, afectat în mai multe rânduri de cutremure, cunoaşte o primă intervenţie de restaurare în 1897. Ministerul Cultelor se adresează în acest scop arhitectului Ion Mincu care începe studiul şi proiectarea lucrărilor de restaurare ale bisericii şi incintei, lucrări puse în practică începând cu anul 1904 şi urmărite sistematic de Comisia Monumentelor Istorice. Tot atunci se înalţă şi actuala turlă de pe naos.
Degradarea progresivă a locaşului a dus treptat la restrângerea vieţii liturgice, iar Legea secularizării averilor mănăstireşti din 1863 va afecta serios viaţa monahală, sfântul lăcaş încetează să funcţioneze ca mănăstire şi trece cu desăvârşire în administrarea statului. Din 1888 datează ultima informaţie care aminteşte de prezenţa unui monah la Stavropoleos. În 1922 Comisia Monumentelor Istorice deschide în noile clădiri un atelier de restaurare pentru icoane vechi şi mobilier bisericesc, condus de sculptorul Gh. Tudor şi abia în 1940 este numit paroh la Stavropoleos, preotul Dumitru Iliescu-Palanca, fost profesor la La 1 aprilie 2008, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a dat înalta binecuvântare pentru redeschiderea Mănăstirii Stavropoleos ca mănăstire de maici, cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril şi Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful. Astfel după mai bine de 120 de ani de la închiderea sa, după ce a străbătut şi cunoscut vicisitudinile istoriei, ctitoria arhimandritului Ioanichie este din nou mănăstire.
- Mânăstirea “Sfanta Treime” Radu Voda
Hram: Sf. Treime și Sf. Ier. Nectarie de la Eghina
Începuturile Mănăstirii Sfânta Troiţă - Radu vodă se situează în veacul al XVI-lea, când în 1568, primul ei ctitor, Alexandru III Voievod a început să zidească biserica pe ruinele alteia mai vechi. La 1595 tot ce construise a fost ars din temelie de către turcii lui Sinan Paşa. Mănăstirea poartă numele celui de-al doilea ctitor, Radu Voievod, cel care a rezidit-o între anii 1614 şi 1645. Cheltuielile pentru mănăstire au fost foarte mari, lucru confirmat de un document din 15 decembrie 1586, din care aflăm că domnul a vândut pe timp de un an vama de sare de la Ocnele Telega şi Ghiţioara, „cu care bani a făcut chiliile bisericii”. Sinan Paşa, vrând să transforme ţara în paşalâc turcesc, a fortificat mănăstirea şi zidul cimitirului, întărindu-le cu pământ şi trunchiuri de stejar.
Prin venirea la domnie a lui Radu Mihnea, soarta Mănăstirii Sfânta Troiţă se schimbă, după ce fusese pângărită de turci, care au intrat cu caii în biserică şi apoi au transformat-o în moschee, a stat aproape 30 de ani în părăsire.
În prezent, incinta Mănăstirii Radu Vodă este formată din biserică, clădirea de secol XIX în care a funcţionat Seminarul Teologic, Reşedinţa arhierească de la începutul secolului al XX-lea, clopotniţa şi infirmeria ridicată la începutul secolului al XX-lea (actuala stăreţie). Timp de 250 de ani, mănăstirea a fost administrată de egumeni greci, lista acestora fiind reconstituită după documente şi acte de danie, de judecată, de hotărnicie, etc. aflate la Arhivele Naţionale.
Prin osârdia Fericitului întru pomenire Patriarh Justinian, biserica a fost restaurată între anii 1968-1973, fiind adusă la forma iniţială, şi repictată între anii 1974-1977 în stil neo-bizantin de către Arhim. Sofian Boghiu şi V. Caraman, ajutaţi de opt ucenici.
În anul 1998, din iniţiativa şi cu binecuvântarea Patriarhului Teoctist, a fost adus la Radu Vodă pentru a reînvia viaţa monahală un tânăr monah (călugărit la Mănăstirea Slănic-Argeş), Varsanufie Gogescu. Astfel la 5 iunie 2000, Arhiepiscopia Bucureştilor, cu binecuvântarea Patriarhului Teoctist, face cunoscut Secretarului de Stat pentru Culte că a redeschis Mănăstirea Radu-Vodă la data de 1 mai 2000. În 31 august 2000 a avut loc instalarea noului stareţ, Protosinghelul Varsanufie Gogescu. În anul 2002, stareţul mănăstirii care funcţionase până atunci ca spiritual şi profesor la seminar, a fost ales episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, fiind hirotonit arhiereu la data de 30 septembrie.
În acelaşi an mănăstirea a primit în dar, din insula Eghina, o părticică din moaştele Sfântului Ierarh Nectarie care a devenit astfel al doilea ocrotitor al mănăstirii.
În anul 2012 mănăstirea a primit un fragment din moaștele Sfântului Ierarh Nectarie care a fost așezat într-o nouă raclă de argint confecționată la Atelierele Patriarhiei Române de la Mănăstirea Pasărea, sfințită cu ocazia inaugurării Centrului Social – Cultural Sf. Ier. Nectarie de la Eghina, de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României și IPS Efrem de Ydra, Spetses și Eghina, împreună cu un sobor de ierarhi, preoți și diaconi.
În toamna anului 2014 mănăstirea primește un fragment din moaștele Sf. Sfințit Mucenic Cuvios Efrem cel Nou de la Nea Macri, care au fost așezate spre închinare în biserica mănăstirii într-o nouă raclă din argint în ziua de 3 mai 2015, spre a fi călăuzitor şi povăţuitor monahilor, iar credincioşilor sprijin în necazuri şi întărire în credinţă.
În anul 2014 au fost reabilitate chiliile părinților mănăstirii atât la interior cât și la exterior, iar un an mai târziu a fost forată o fântână de mare adâncime pentru alimentarea cu apă a mănăstirii și s-a înlocuit rețeaua de distribuție a apei.
- Mănăstirea ” Intrarea în Bisercă a Maicii Domnului” Snagov
Hram: Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Sfântul Voievod Neagoe Basarab și Sfântul Ierarh Antim Ivireanul
Despre existenţa unei aşezări mănăstireşti pe insula Snagov documentele vorbesc încă de pe vremea lui Mircea cel Bătrân. În secolul al XV-lea, domnitorul Ţepeş Vodă căruia tradiţia îi atribuie întemeierea acestei mănăstiri, a construit aici cea dintâi biserică de zid, chilii pentru monahi, clopotniţă, trapeza şi altele. Astăzi din vechea vatră monahală se mai păstrează doar biserica principală cu hramul ”Intrării Maicii Domnului în biserică”, refăcută de domnitorului Neagoe Basarab între anii 1517-1521, clopotniţa şi vestigii ale vechilor chilii. De-a lungul timpului numeroşi domnitori au contribuit la ridicarea acestui aşezământ, un adevărat centru de spiritualitate şi cultură ortodoxă.
Biserica mănăstirii - ctitorie a lui Neagoe Basarab de la 1517-1521 este o construcţie realizată din cărămidă aparentă, cu jocurile obişnuite de firide, arcade şi cornişe zimţate, amintind de bisericile de influenţă bizantină din Muntele Athos. Este de plan triconc cu o turlă centrală pe naos, susţinută de patru stâlpi circulari. O turlă mai mică se ridică deasupra pronaosului sprijinită şi ea tot pe patru stâlpi octogonali. Are un naos spaţios şi un pronaos pătrat, despărţit de naos printr-un zid, străpuns de trei goluri. Iniţial pronaosul a fost un pridvor deschis, sprijinit pe stâlpi liberi, ulterior spaţiul dintre stâlpi a fost zidit şi pridvorul a devenit pronaosul închis de astăzi. În faţa altarului se află piatra de mormânt a domnitorului Vlad Ţepeş. Pictura datează din timpul lui Petru Voievod, fiul lui Mircea Ciobanu, autor fiind Dobromir cel Tânăr, la 1563, după cum arată inscripţia în slavonă zugrăvită în naos. În 1815 pictura a fost completată în părţile deteriorate, iar în anul 1904 s-a făcut reparaţii mari bisericii. Cu prilejul unor săpături făcute în jurul şi în interiorul bisericii s-au găsit urmele vechii biserici şi o fântână de piatră în spatele altarului.
Biserica Mănăstirii Snagov a deţinut numeroase obiecte de cult, multe dintre ele fiind conservate astăzi la Muzeul Naţional de Artă al României. În primul rând uşa paraclisului, datând de la jumătatea secolului al XV-lea, apoi un panaghiar de argint aurit, bogat ornamentat de la sfârşitul secolului al XV-lea şi o anaforniţă dăruită de Radu cel Mare, datând din jurul anului 1500, un chivot dăruit de mitropolitul Varlaam şi o căţuie oferită de către Antim Ivireanul.
În anul 2008, Mănăstirea Snagov a aniversat 600 de ani de la atestarea documentară, prilej cu care Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a oficiat slujba Sfintei Liturghii în biserica din ostrovul Snagovului. Cu acest prilej a fost lansată monografia mănăstirii, intitulată Mănăstirea Snagov: Credință, Literatură și Legendă.
Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, între anii 2009-2010 s-a construit o pasarelă pietonală care să facă legătura dintre ostrovul mănăstirii și satul Siliștea Snagov.
În anul 2016, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în prezența a numeroși ierarhi români și străini, stareți și starețe de mănăstiri, preoţi şi credincioşi au săvârșit slujba punerii pietrei de temelie a paraclisului cu hramurile „Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul” și „Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu” și a Centrului pentru protejarea și conservarea patrimoniului cultural al Mănăstirii Snagov.
- MANASTIREA “Adormirea maicii Domnului” TIGANESTI
Manastirea Tiganesti, inconjurata de un curs de apa cunoscut sub numele de "Lacul Maicilor", se afla pe soseaua DN 1, intre localitatile Bucuresti si Ploiesti, in dreptul localitatii Ciolpani. Aceasta manastire este una dintre cele mai cunoscute manastiri din apropierea Bucurestilor, fiind asezata in fostii codri ai Vlasiei, unde exista o traditie monahala veche.
Sub numele de "Tiganesti", manastirea este amintita in hrisoavele domnesti de danii ale domnitorului Moruzi (1793), Caragea (1813) si Dimitrie Ghica Voievod (1824). Biserica manastirii dateaza de mai bine de doua sute de ani, insa vatra monahala de la Tiganesti este cu mult mai veche, obstile monahale din Manastirea Caldarusani si Schitul Maicilor zidind actuala biserica pe locul unui mai vechi schit de calugari.
Prima asezare monahala de la Manastirea Tiganesti, cu obste de calugari, este atestata inca din secolul al XVII-lea. Legenda locului, sustinuta de faptul ca pomelnicul manastirii incepe cu voievodul Mihai Viteazul si Doamna Stanca, care ne arata ca asezarea monahala exista inca de la inceputul secolului al XVII-lea, spune ca aceasta a fost zidita de cativa calugari romani din Sfantul Munte Athos.
La inceput, aici a fost ridicata o biserica de lemn in care, ctitorii, familia Clapescu, asezasera pe Sfantul Altar o bucata de marmura pe care era inscriptionat anul 1752. Manastirea este atestata de un document de donatie si vanzare-cumparare din iulie 1780, semnat de boierul Matei Tiganescu si de verisoara lui, Paraschiva Caplescu. Din vechea biserica de lemn s-a pastrat icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul.
La inceput, calugarii din Schitul Tiganesti, numit astfel dupa numele boierului ctitor, s-au aflat sub purtarea de grija a Manastirii Caldarusani. Primii calugari au fost adusi aici din Schitul Sfanta Ana, din Sfantul Munte Athos. Mai apoi, precum citim intr-un hrisov din data de 5 iunie 1805, calugarii vor fi transferati in Manastirea Caldarusani, in locul lor fiind aduse mai multe maici din Schitul Turbati, aflat in Silistea Snagovului, si din Schitul Maicilor, din Bucuresti.
Deoarece biserica de lemn devenise neincapatoare, aceasta a fost demolata si, pe locul ei, a fost inaltata o noua biserica, inchinata Adormirii Maicii Domnului.Biserica actuala, construita din zid, a fost ridicata intre anii 1799-1812, de catre banul Radu Golescu, logofatul Gheorghe Florescu si arhimandritul Dositei, staretul venit de la Caldarusani.
Biserica a fost construita in stilul vremii, cu un pridvor si o singura turla, decorata cu ferestre prelungi. Usa de intrare in pronaos prezinta un ancadrament cu motive florale, admirabil executate. Exteriorul bisericii, impartit in doua registre inegale, este, de asemenea, decorat cu ferestre si firide, peretii fiind zugraviti in alb.
Partea superioara a fatadelor este impodobita cu medalioane in mozaic, realizate de pictorul Gheorghe Radu, in a doua jumatate a secolului trecut. Mozaicul exterior, lucrat de pictorul Ghoerghe Raducanu, a fost refacut, iar catapeteasma, pictata in anul 1895, de catre Gheorghe Stoenescu, a fost refacuta in anul 1989, de Gheorghe Samoila.
Pictura interioara, executata in anul 1853, in stil neobizantin, a fost opera egumenului Eftimie. Dupa aceasta data, a urmat o serie de restaurari, in anii 1880, 1895 si 1911. Mai apoi, in anul 1929, biserica a fost repictata de zugravul Dimitrie Belizarie. Pridvorul pasteaza insa pana astazi cateva scene din pictura originala. Restaurarile din anii 1977-1986 au fost facute cu multa grija, lucrarile destinate picturii fiind incredintate pictorilor Gheorghe Trasculescu si Valeria Musceleanu.
Biserica din cimitir, inchinata Sfintei Treimi, a fost construita in anul 1817, de catre logofatul Nicolae Batcoveanu, si zugravita in anul 1880, de catre Anton Serafin. Este o biserica de mici dimensiuni, frumos proportionata, cu planul trilobat, cu pridvor deschis, in stil post brancovenesc. In cimitir se afla monumente funerare vechi, dintre care il amintim pe cel al familiei Diamandescu, realizat de sculptorul Carol Stork, in anul 1889.
Cele doua cladiri din incinta Manastirii Tiganesti, avand cerdacuri sustinute de coloane, adapostesc chiliile, staretia, trapeza si o minunata colectie de arta bisericeasca si carte veche. Construite in anul 1920, cladirile inconjoara biserica. Manastirea se afla pe o peninsula, terenul nefiind bine stabilizat, drept pentru care, in anii 1980-1984, constructia a fost consolidata.
Clopotnita are trei clopote mari, un clopot mic si un ceas mare, cu doua cadrane. Ceasul, adus din Germania, in anul 1911, are un mecanism care cantareste aproape o tona si jumatate. Cladirea muzeului, construita in anul 1848, a fost mai intai orfelinat, apoi scoala, apoi arhondaric, iar din anul 1989, muzeu de arta veche bisericeasca.
Manastirea Tiganesti este renumita pentru atelierele sale, in care sunt lucrate minunate vestminte preotesti si broderii liturgice. In atelierele manastirii, maicile lucreaza materiale de croitorie pentru hainele preotesti, din matase vegetala, cu fir de aur si argint, precum si bumbac. In aceste ateliere a fost lucrata broderia pentru Sala Maura, din Castelul Peles, aflat in Sinaia. Obstea de aproape o suta de maici este slujita de trei preoti.
- MANASTIREA „Izvorul Tamaduirii” si “ Adormirea Maicii Domnului” GHIGHIU
Pe vatra unei biserici din lemn zidita la sfarsitul secolului al XVI-lea de logofatul Coresi si sotia sa jupanita Slavita, unde se gasesc si monumentele lor, s-a ridicat in anul 1817 o biserica tot din lemn, de ieromonahul Arsenie de la Cernica, in timpul domnului Ioan C. Caragea si al mitropolitului Nectarie. Terenul pe care s-a cladit a fost donat de Uta Rafoveanca, banii fiind dati de familia boierilor Rucareanu.
Actuala biserica a fost zidita intre anii 1858-1866 (si sfintita la 31 martie 1866), de catre staretii Eftimie si Antonie, ajutati de mitropolitul Nifon, pe temelia fostei biserici de lemn (construita in 1817), care nu se stie cand a fost daramata si in ce imprejurari.
Biserica manastirii Ghighiu a avut de suferit multe stricaciuni, atat in timpul marelui cutremur din 1940, cat si in timpul bombardamentelor aliate asupra campurilor petroliere din Prahova, din 1944. In urma cutremurului si a bombardamentelor, biserica si chiliile au suferit mari stricaciuni.
In anul 1952, Prea Fericitul intru adormire, Patriarhul Justinian, a transformat manastirea pentru calugari in manastire pentru maici, iar intre 1954-1958 a facut renovarea intregului ansamblu, cand s-a inchis pridvorul si s-a turnat si mozaicul. Tot atunci s-a construit ansamblul de chilii in stil brancovenesc, acoperite cu tigla.
Un mare necaz s-a abatut asupra manastirii prin cutremurul din 4 martie 1977, care a cauzat bisericii alte mari stricaciuni, ce au necesitat consolidari masive si restaurarea picturii, lucrarile durand pana in august 1990, cand biserica a fost resfintita.
Moaste: particele din moastele Sf. Harambie, Sf. Clement, Sf. Trifon, Sf. Dimitri Basarabov.
Icoana Făcătoare de Minuni de la Mănăstirea Ghighiu (sec. XVI) MAICA DOMNULUI SIRIACA
Istoricul icoanei
Pentru a identifica venirea icoanei MAICII DOMNULUI SIRIACA la Mănăstirea Ghighiu în anul 1958, 25 februarie, trebuie amintit textul care a fost consemnat în Glasul Bisericii, Revistă oficială a Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei.
Numele lui Vasile Samaha e bine cunoscut ierarhilor, clericilor şi credincioşilor din ţara noastră. Arhimandritul de acum câţiva ani ne-a vizitat în mai multe rânduri, fie singur, fie ca însoţitor al Prea Fericitului Alexandru al III-lea, Patriarhul Antiohiei şi Întregului Orient.
Cu un an în urmă, adică la 13 februarie 1957, Vasile Samaha a fost ridicat în treapta de episcop, cu titlul de Serghiopolis, şi con tinuă să deţină calitatea de reprezentant permanent al Patriarhiei Apostolice din Antiohia, pe lângă Patriarhia Bisericii Ortodoxe Ruse, avându-şi reşedinţa la metocul antiohian din Moscova, pe care-l con duce din 1948. Înzestrat cu deosebite calităţi de om bisericesc, cu o bună pregătire teologică, cu o minte ascuţită, cu un spirit viu şi pururea prezent, cu putinţa de a cuprinde largi orizonturi de înţele gere a realităţilor bisericeşti şi sociale, Prea Sfinţitul Episcop Vasile Samaha s-a impus drept un puternic militant pentru unitatea Orto doxiei, pentru consolidarea conştiinţei de ecumenicitate ortodoxă.
În ultimii zece ani a întreprins, ca împuternicit al Sfântului Sinod din Antiohia, lungi şi repetate călătorii în aproape toate centrele Orto doxiei, purtând mesaje de solidaritate bisericească răsăriteană şi de promovare a luptei pentru pace. Cu toate dificultăţile ridicate de epoca turbulentă a Orientului Mijlociu şi a omenirii în general, Prea Sfinţitul Vasile a izbutit să obţină o seamă de succese pe care istoria bisericească, desigur, nu le va neglija.
La 4 februarie 1958 Prea Sfinţitul Episcop Vasile Samaha a sosit din nou în ţara noastră, venind cu avionul din Moscova. Pe aeroportul Băneasa, Prea Sfinţia Sa a fost întâmpinat şi salutat de Prea Sfinţitul Episcop Teoctist Botoşăneanul, Vicar Patriarhal, de d-l Ion Onţanu, Director în Departamentul Cultelor şi de Prea Cu cernicul Preot N. Cazacu, Secretar Patriarhal. În aceeaşi zi Prea Sfinţia Sa a fost primit de Prea Fericitul Patriarh Justinian.
De asemenea, s-a prezentat în audienţă şi la d-l Director D. Dogaru, Secretarul General al Departamentului Cultelor. De data aceasta Prea Sfinţitul Vasile a avut de îndeplinit mi siunea ce-i fusese încredinţată de Prea Fericitul Patriarh Alexandru al III-lea şi de Sfântul Sinod al Bisericii Antiohiene, şi anume aceea de a înmâna câtorva ierarhi români decoraţia bisericească „Ordinul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel,” decoraţie cu care, încă din toamna anului 1950, Biserica Antiohiei a cinstit pe Prea Fericitul Patriarh Justinian al României.
Primind cuvenita binecuvântare din partea Întâistătătorului Bisericii noastre, Prea Sfinţitul Vasile a înmânat această decoraţie Înalt Prea Sfinţitului Iustin, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, la Iaşi, în duminica din 9 februarie 1958, iar în duminica următoare s-a săvârşit la Craiova decorarea Înalt Prea Sfinţitului Firmilian, Mitropolitul Olteniei. În duminica din 23 februarie 1958, a avut loc în catedrala Sfântul Spiridon din Bucureşti, solemnitatea decorării cu acest Ordin a Prea Sfinţiţilor Episcopi Antim Târgovişteanul şi Teoctist Botoşăneanul, Vicari Patriarhali, şi a Părintelui Arhidiacon Vartolomeu Anania, bibliotecarul şef al Sfintei Patriarhii Române. La orele 10 dimineaţa s-a început Sfânta Liturghie, oficiată de Prea Sfinţiţii Vasile, Antim şi Teoctist şi de un sobor de preoţi şi diaconi, în prezenţa Prea Fe ricitului Patriarh Justinian. În dimineaţa zilei de 24 februarie, Prea Sfinţia Sa, însoţit de Prea Sfinţitul Episcop Teoctist Botoşăneanul, de Reprezentantul Departamentului Cultelor şi de Arhidiaconul Varto lomeu Anania, a vizitat mai întâi Fabrica de Confecţii „Gh. Gheorghiu Dej,” după care a vizitat Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii.” În după amiaza aceleeaşi zile, Prea Sfinţitul Vasile a vizitat Mănăstirea Samurcăşeşti, cunoscută mai mult sub numele de Cioro gârla.
A doua zi, 25 februarie, Prea Sfinţitul Vasile de Serghiopolis a fost condus la Schitul Maicilor, din Bucureşti, după care a fost invitat să meargă şi la Mănăstirea Ghighiu, rectitorită, de asemenea, în ultimii cinci ani. Cu prilejul acestei vizite, maicile de la Mănăstirea Ghighiu au avut una din cele mai mari surprize ale vieţii lor şi au trăit un moment de adevărată sărbătoare: Prea Sfinţitul Vasile Samaha prezentase Prea Fericitului Patriarh Justinian, printre alte daruri, şi o icoană a Maicii Domnului, veche de peste patru sute de ani, în a cărei tradiţie se pomenesc o seamă de fapte neobişnuite. Sub văzduh de clopote şi cântări duhovniceşti, icoana a fost purtată pe braţe de vlădicii Vasile şi Teoctist, urmaţi de toate vieţuitoarele chinoviei, şi aşezată cu mare cinste în paraclisul mănăstirii, unde s-a făcut şi întâia rugăciune de obşte înaintea preţiosului chip al Maicii Domnului.
Îmbărbătând pe călugăriţe în râvna lor pentru rugăciune şi muncă, Prea Sfinţitul Vasile Samaha le-a împărtăşit binecuvântarea Bisericii Aposto lice din Antiohia, ale cărei legături cu Biserica Română capătă o ve rigă în plus prin prezenţa acestei icoane.
- MANASTIREA “Nasterea Maicii Domnului” Recea
Mănăstirea Recea a fost ctitorită, înainte de anul 1685, de către un boier buzoian, clucerul Mănăilă Mărăcineanu, fost mare căpitan al voievodului Ţării Româneşti – Şerban Cantacuzino (1678-1688). Ruinată total de năvălirile turceşti, tătăreşti şi poloneze, ca şi de multele cutremure, biserica Schitului Recea, cu hramurile „Naşterea Maicii Domnului” şi „Sfântul Ierarh Nicolae”, a trebuit refăcută, integral, în anii 1802-1804. În anul 1990, a fost construit paraclisul mănăstirii, cu hramul „Sfânta Treime”, iar în 1994-1995, biserica aşezământului monahal avea să fie pictată. Din anul 1995, Mănăstirea Recea dispune de o colecţie muzeală în care sunt expuse obiecte bisericeşti cu valoare de patrimoniu (icoane, cărţi de cult, veşminte preoţeşti).
DE RETINUT!
* Locurile se ocupa in ordinea achitarii avansului de cel putin 400 lei
* Tinuta decenta la intrarea in manastire (- barbatii: pantaloni lungi, - femeile: fusta rochie, capul acoperit)
* Sa nu se fumeze in preajma manastirii si a pelerinilor.
* Conducatorul de grup poate modifica ordinea obiectivelor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu